Istoria Amplasamentului și Clădirii I
La începutul sec. XX, până la sistematizare, Piața Independenței se prezintă sub forma unui spațiu de formă neregulată, îngustat la mijloc ce cuprinde două zone: Spre Sud-Est era o piață civică, în care se întâlneau străzile Marc Aureliu, Romana, Mahometana, Elena și Ovidiu, în mijlocul căreia, în 1887 a fost amplasată statuia lui Ovidiu cu fața spre Nord-Vest, iar cealaltă, spre Nord-Vest era o piață comercială în care se organiza oborul, din care porneau Str. Mircea cel Mare, Carol, Traian și Pescarilor. Pe viitorul amplasament al Palatului Comunal existau străzile Thetis și Neptun, care coborau din cele două piețe și care se uneau la vale într-una singură (o râpă) care debușa pe sub un port de cale ferată. Calea ferată avea un traseu paralel cu Str. Ovidiu și un cap de linie deasupra Porții I a portului Constanța, în locul de astăzi al statuii lui Anghel Saligny, celălalt cap de linie fiind La Vii, în dreptul Porții 5 de astăzi. Toate acestea sunt vizibile în Planul orașului Constanța din anul 1905.
Începând cu 1913, la solicitarea Primăriei și pe baza planurilor arhitectului Victor Ștefănescu, casele, grajdurile și barăcile din zonă au fost demolate și a fost concepută o piață în formă dreptunghiulară, în axul căreia, spre Sud-Vest, spre port, a fost proiectată clădirea Palatului Comunal. Pe același ax, în dreptul pieței, după război a fost mutată statuia lui Ovidiu, cu fața spre Nord-Est, spre actualul Port Tomis.
În urma sistematizării, în anii 1920, a fost reconstruită o parte a frontului Pieței opus Palatului Comunal și mobilat cu construcții P+2 în stil eclectic și Art Nouveau care au supraviețuit până după cutremurul din 1977, ulterior fiind demolate, iar portul pieței a rămas destructurat până în zilele noastre.
La începutul administrației românești din Constanța (din 23 noiembrie 1878), Primăria a funcționat în diferite locuri private, cu chirie.
Demersurile pentru construirea primului sediu propriu pentru Primăria Orașului Constanța (primul Palat Comunal) au început în anul 1894, pe un amplasament situat pe Str. Carol I, în zona Geamiei Hunchiar. Proiectul în stil neoromânesc, a fost întocmit de către arhitectul Ioan N. Socolescu.
Clădirea a fost inaugurată la 20 noiembrie 1896 și a fost terminată complet după încă trei ani, în 1899. Constatând că localul nu oferă spațiu suficient, în anul 1906 Primăria orașului Constanța a vândut Clădirea Poștei Române, care a funcționat acolo până în 1970, când, în urma construirii noului sediu PTT la intersecția Bd. Tomis cu Str. Ștefan cel Mare, clădirea, fosta „Poșta Veche“ a fost amenajată ca muzeu găzduind și astăzi „Muzeul de Artă Populară“.
Ideea construirii unei noi clădiri pentru Palatul Comunal a aparținut primarului liberalului Cristea Georgescu (septembrie-noiembrie; 1901-septembrie; 1904-aprilie; 1907-mai 1908) care a solicitat inginerului șef al comunei, Ing. Titus Cănănău, viitorul primar, să găsească un amplasament potrivit. Acesta a propus terenul situat peste drum de Hotel Regal, între Str. Carol I (Bd. Tomis) și Str. Dorobanți (Răscoala 1907) și Str. Transilvania „Care este situat în centrul orașului așa cum se cuvine și de unde trebuie să se afle un Palat Comunal„ (în zona actualului Palat Administrativ). Se fac demersuri la direcția CFR în proprietatea căreia era terenul, dar acesta refuză să-l cedeze, fiind ocupat cu 3 clădiri de locuințe ale personalului Gării.
În 1909, Primăria Solicită Ministerului Lucrărilor Publice să-i cedeze în același scop terenul de 4100 m.p. ocupat de Direcția CFR, situat între Str. Carol I, Str. Dorobanți și Str. V. Alecsandri „în fața Palatului de Justiție (azi Tribunalul) și a Palatului Administrativ (Prefectura, azi Cercul Militar) la SE de cel anterior“. La această solicitare nu se primește niciun răspuns.
În anul 1911 se alege pentru construirea noului Palat Comunal un teren situat în Piața Independenței, iar Consiliul Comunal de orientare conservatoare, în sesiunea extraordinară în 28 martie 1911, sub președinția Primarului Titus Cănănău, aprobă construirea noului local pe acest teren. Expunând motivele, Primarul prezintă Consiliului Comunal necesitatea unui local nou pentru Primărie și arată că pe lângă serviciile Primăriei, în clădire vor fi instalate și toate autoritățile, care, sub incidența diferitelor legi, trebuie întreținute fondurile Primăriei.
În momentul respectiv, Primăria nu avea local propriu, era instalată într-o casă necorespunzătoare, iar chiria era destul de mare. De asemenea, diferitele autorități pentru care Primăria plătea chirie și întreținere își desfășurau activitatea în localuri proprii, iar cheltuielile aferente erau „exorbitante“.
Pentru remedierea acestei situații, primarul informează Consiliul Comunal că a intrat în tratative cu arhitectul Victor Ștefănescu, a cărui competență în materie de arhitectură era recunoscută. Acesta s-a obligat să realizeze planurile pentru un nou Palat Comunal în care să fie instalate toate autoritățile dependente financiar de fondurile Primăriei, cu excepția școlilor.
Arhitectul Victor Ștefănescu s-a deplasat la Constanța pentru alegerea terenului și a acceptat să întocmească planurile construcției „am ales terenul pentru facerea construcției care este Piața Independenței“.
Alegerea directă a arhitectului Victor Ștefănescu s-a datorat notorietății sale. Pe lângă planurile clădirii, acesta a fost desemnat și pentru realizarea planurilor de rectificare și amenajare a Pieței Independenței, pe care avea să o transforme într-o veritabilă piață urbană cu valențe estetice.
Arhitectul Victor Gheorghe Ștefănescu (n. 14 martie 1877 – d. 1950), autorul proiectului Palatului Comunal din Constanța în anul 1911, a fost o personalitate marcantă în istoria arhitecturii românești. Adept al stilului neoromânesc, apoi stilul modernist, a proiectat mai multe edificii publice în diferite orașe din România în prima jumătate a secolului al XX-lea. A fost fiul compozitorului George Stephănscu, figură marcantă a muzicii românești, întemeietorul Operei Române. A urmat studiile de arhitectură la Paris, de unde s-a întors la București în 1901.
A fost arhitect șef al expoziției jubiliare din 1906, participând la amenajarea Parcului Carol I din București.
A fost însărcinat cu controlul tehnic și administrativ al lucrărilor la Arcul de Triumf din București (1935-37).
A colaborat la realizarea Palatului Cercului Militar Național din București, alături de Arh. Dimitrie Maimarolu / 1911 – 1923.
Printre operele sale de arhitectură notăm:
Consiliul Comunal a aprobat contractul, apreciind că este avantajos pentru interesele orașului. Între Primăria comunei Constanța, reprezentată prin Primarul Titus Cănănău, și arhitectul Victor Ștefănescu s-a încheiat un contract prin care acesta urma să se oblige să realizeze „planurile de amenajare a zonei din Piața Independenței și planurile definitive pentru clădirea unui nou palat comunal“.
În ședința Consiliului Comunal din 14 iunie 1911, Primarul Titus Cănănău, a comunicat că arhitectul Victor Ștefănescu a depus la Primărie, în Conformitate cu contractul încheiat, planurile clădirii noului Palat Comunal.
Acesta a prezentat proiectul și devizul construcției, solicitând examinarea și aprobarea acestora, pentru a fi înaintate Ministerului de Interne în vederea aprobării, în conformitate cu articolul 91 din Legea comunală. Primarul a informat Consiliul Comunal că lucrarea trebuie începută chiar în toamna anului 1911 pentru ca în toamna anului 1912 să fie complet terminată; De aceea trebuie să declare lucrarea „urgentă“ pentru a se putea organiza cât mai curând licitația de selectare a constructorului. Consiliul Comunal a examinat proiectul, cu devizul și „piesele accesorii“ pentru construirea noului Palat Comunal a constatat că prețul lucrărilor era dublu în raport cu cel estimat inițial, dar a aprobat totul cu unanimitate de voturi. Licitația a fost organizată în ziua de 25 iulie 1911. Deși au fost prezentate două oferte, primarul Titus Cănănău, care a condus licitația, a respins una dintre ele deoarece nu depusese garanția cerută și a atribuit lucrările Antreprizei condusă de inginerul C.M. Vasilescu.
Contractul a fost semnat la data de 27 septembrie 1911, având termen de finalizare a lucrărilor de 15 noiembrie 1912.
Amplasamentul și exproprietărire necesare pentru sistematizarea pieței au suscitat mult interes și numeroase critici din partea opoziției liberale și presei locale. Alegerea terenului, care avea să se dovedească dificil pentru fundare, a stârnit critici dure pe toată durata execuției clădirii.
Ziarul „Drapelul“ din 10 aprilie 1911 considera că „râpa din Piața Independenței“, „înfundătura aceea“ necesitând fundații de adâncime și exproprieri costisitoare, nu este cel mai bun loc pentru Palatul Comunal.
„Piața Independenței nu este centrul orașului iar Palatul Comunal se cuvine a se face în centrul orașului“.
La începutul lunii octombrie 1911 antreprenorul a solicitat Primăriei terenul pentru a începe lucrările de construire. Deoarece Primăria nu expropriase și nu eliberase total terenul, în primă instanță predând doar o parte a amplasamentului, antreprenorul a început săpăturile, continuând să ceară Primăriei să elibereze întregul amplasament, dar Primăria nu răspundea la solicitări, ca și cum nu ar fi dorit să se construiască clădirea.
Printr-o adresă către Primărie din 31 Octombrie 1911 Ing. Vasilescu constata că „Planurile clădirii erau incomplete și rău studiate, mai ales în ceea ce privește fundațiile; astfel...s-a constatat că fundațiile nu se puteau executa pe adâncimea și lărgimea indicată în proiect (0,8 – 1,2 m) și că natura terenului era atât de improprie construcției, încât nu se puteau determina nici adâncimea, nici lărgimea necesare.“ În urma acestei sesizări, planurile au fost înapoiate arhitectului, în vedea modificării.
În Raport ulterior, Ing. Vasilescu comenta: „Fără a se lua o hotărâre definitivă, Primăria a autorizat antrepriza să facă săpături până la adâncimea ce se va găsi necesară, urmând ca apoi să se determine modul de fundație. Antrepriza a urmat ordinele Primăriei și după încercările făcute s-a stabilit un sistem de fundațiuni cu totul altul decât cel prevăzut și cum natura lucrării se schimbase cu desăvârșire la 14 decembrie 1911 s-a cerut Primăriei aprobarea pentru noua lucrare. La 28 decembrie am repetat cererea mea. Primăria însă, consecventă sistemului său, nu a dat niciun curs.“
Din presa vremii, aflăm că planurile clădirii fuseseră inițial respinse de Consiliul Tehnic Superior, și aprobate doar în urma intervenției primarului Titus Cănănău.
În noiembrie 1911, opoziția liberală a organizat o întâlnire publică și a emis o moțiune împotriva administrației comunale în chestiunea proiectului, transmisă factorilor de răspundere din București.
Deși Primăria stipulase prin Contract că va pune la dispoziție piatra necesară fundațiilor, nu s-a achitat de această obligație, cerând antreprenorului să-și procure singur piatra, la un preț foarte redus.
În aceste condiții, în cursul anului 1911 nu s-a putut face aproape nimic, cheltuindu-se în schimb sume mari de bani. Antreprenorul concluziona: „Primăria nu a fost în stare să-mi pună la dispoziție terenul necesar clădirii, să-mi furnizeze piatra ce era obligată prin contract să mi-o procure, refuzând ofertele făcute de mine pentru această furnitură și nu a recunoscut dreptatea cererilor mele relative la noile condiții de lucru“.
În dorința de a continua lucrarea „deși din lipsa de piatră nu se putea face zidăria, antrepriza a fost nevoită a ține deschise lanțuri de 17 m adâncime și 3 m lungime. Au fost necesare lucrări de sprijinire enorme deoarece era posibil ca în orice moment să se producă surparea malurilor sau distrugerea rambleului căii ferate.
Pentru moderarea disputei între primărie și antreprenor, la 15 ianuarie 1912, cele două parți au căzut de acord să fie numit arbitru inginerul inspector general Petre A. Zahariade. Acesta a constatat că săpăturile pentru fundații erau de trei ori mai adânci și de două ori mai largi decât cele prevăzute, fără să se fi dat încă de pământ sănătos (pentru fundare).
De la o adâncime inițială de 3-4 m, adâncimea fundațiilor a ajuns în final la 15-20 m până ce constructorul a întâlnit pământ solid.
Fără să fi fost plătită, antrepriza a continuat lucrările în februarie 1912.
La data de 22 mai 1912, Alteta Sa Regală Principele moștenitor Ferdinand a pus piatra fundamentală la temelia noului Palat Comunal, în cadrul unor festivități.
La data de 22 august 1912 „din lipsa de piatră s-a cerut înlocuirea zidăriei de piatră cu zidărie de cărămidă și mortar de ciment și astfel au continuat lucrările în tot cursul anului 1912, fără ca primăria să ia vreo măsură.
În cursul anului 1912 au avut loc numeroase dispute între Antreprenor și Primărie privind piatra necesară șantierului, calitatea și proveniența sa, în paralel cu cele privind costul lucrărilor de fundații care crescuse mult față de estimări și pe care Primăria nu le deconta.
Privind lucrările de suprastructură, deși antrepriza notificase Primăriei încă de la începutul contractului să i se furnizeze detaliile de construire, s-a ajuns în situația de a fi ajuns cu lucrările „la fața terenului“ fără să le aibă.
Deși încă din 18 mai 1912 i-au fost prezentate Primăriei, pentru aprobare, planurile planșeelor din beton armat realizate chiar de Ing C.M. Vasilescu, acesta nu a luat nicio hotărâre.
La 12 septembrie 1912 Primăria a solicitat inginerului să modifice proiectul pentru planșee, în care să înlocuiască grinzile de beton armat cu grinzi de oțel, ceea ce acesta a realizat, a predat spre aprobare. De-abia la 14 februarie 1913, Primăria a aprobat soluția de planșeu mixt „cu grinzi de fier și placă de beton armat“.
În Raportul ulterior, Ing. Vasilescu se plânge: „S-a pierdut întreaga campanie a anului 1912 fără a se putea lucra, am fost obligat a întocmi două serii de planuri în loc de una..., am pierdut iarna anului 1912, iar pentru a putea lucra în anul 1913, am fost obligat să aduc traversele de fier de la București, plătind un preț cu 30% mai scump. Ca probă a modului în care a lucrat Primăria, este de citat faptul că inginerul inspector Petre Zahariade a depus raportul său de atribut în 24 februarie 1912, iar Primăria la aprobat în data de 8 august 1912“. „Dacă în anii 1911 și 1912 Primăria nu răspundea la adresele mele, lăsându-mă în situații imposibil de rezolvat, în 1913 drept răspuns la adresele mele am înregistrat invaziuni pe șantierul meu, amenințări și chiar loviri îndurate de personal, pentru ca lucrările efectuate în șantier nu avea darul de a-i mulțumi pe reprezentanții Consiliului Tehnic al Comunei“. La data de 9 martie 1913 Antrepriza a numit un nou șef de șantier în persoana Ing. Raoul Sommer.
În această perioadă, fundațiile și subsolul erau aproape terminate, iar soluția pentru planșee fusese aprobată de Primărie. Lipseau însă planurile de detaliu pe care Arh. Ștefănescu nu le predase Primăriei iar în șantier nu se putea înainta zidăria.
În martie și aprilie 1913 au avut loc mari discuții între Primărie și Antreprenor privind costurile mereu crescânde ale lucrării. Totodată, Direcția Tehnică a Primăriei (Ing. Șef Victor Ionescu) a constatat apariția unor crăpături în zidăria fundațiilor și a cerut Primarului instituirea unei Comisii tehnice care să verifice lucrările.
Comisia formată din inginerii inspectori generali Ioan Venert și Petre Zahariade a inspectat șantierul în aprilie-mai 1913 și a stabilit mai multe cauze posibile, pentru crăpături, incluzând: natura dificilă a solului, adâncimea mare și diferită a săpăturilor, execuția etapizată a fundațiilor, infiltrațiile din sol și subsol, calitatea scăzută a materialelor impuse de Primărie, trepidațiile terenurilor și calea ferată învechită, concluzionând că defectele nu pot fi imputate antreprenorului și recomandând: injectarea zidăriei cu lapte de ciment, umplerea crăpăturilor mari cu var hidraulic și executarea grinzii (centurii) de beton armat propusă de antrepriză deasupra tuturor zidurilor principale, pentru ancorarea acestora și repartizarea mai bună a greutății de deasupra în cazul unor tasări inegale.
În 16 mai 1913 Antrepriza prezenta Primăriei proiectul pentru grinda (centura) solicitată de Comisie, informa asupra lucrărilor necesare dispuse de Comisie și privind costul acestora.
Pentru a diminua încărcările asupra zidăriei, antreprenorul propunea înlocuirea învelitorii din țiglă din proiect cu o învelitoare din etenită de culoare roșie, aceasta fiind mai ușoară și mai durabilă.
În 23 mai 1913 Serviciul Tehnic al Primăriei, reclama Președintelui Comisiei Interimare a Primăriei (Primar) Mircea Solacolu, că pe șantier se folosește cărămidă nearsă bine și că modul de execuție al grinzii de beton armat dintre parter și etaj nu este cel aprobat de Primărie, și se solicită o nouă Comisie de Inspecție.
Comisia constată că reclamațiile sunt întemeiate, cărămida folosită era parțial nearsă, armaturile grinzii erau amplasate greșit și execuția era neglijată. (DJAN Constanța, dosar 56/1913), solicitând desfacerea lucrărilor defectuoase. Serviciul Tehnic solicita ca toate cheltuielile de remediere să fie suportate de Antrepriză.
În urma unor noi dispute cu Primăria, în 28 mai 1913, Antrepriza își asuma întreaga răspundere pentru eficiența grinzii și soliditatea întregii clădiri.
Din corespondența din 3 iunie 1913 aflăm că, în urma convorbirii ing. Raoul Sommer și arh. Ștefănescu, acesta a aprobat suplimentarea costurilor betonului armat pentru turlă, ținând seama de dificultățile de realizare, costuri aprobate de Consiliul Local.
În luna iunie 1913, Antrepriza a notificat Primăria pentru plata lucrărilor executate, a avertizat asupra creșterii costurilor și ulterior a închis șantierul.
În 28 august 1913, în urma alegerilor locale, vine la putere o administrație liberală și se constituie noul Consiliu Local.
În 29 septembrie, Antreprenorul trimite noului primar, liberalul Virgil Andronescu, un memoriu privind situația lucrărilor, motivul încetinirii acestora, reclamă daune Primăriei, somează cu un proces și se oferă să continue lucrările în anumite condiții.
Primarul costituie o Comisie pentru studierea situației, formată din Arh. Ștefănescu, ing. Victor Ionescu – șef serviciu tehnic și avocatul I.N. Roman, iar aceștia, apreciind că daunele solicitate de antreprenor sunt prea impovărătoare pentru comună, propun continuarea lucrărilor cu aceeași Antrepriză și schimbări la Serviciul Tehnic, pentru eliminarea neînțelegerilor.
Primarul invită inspectorii generali G. Panait și P. Zahariade să studieze reclamația antreprenorului și să avizeze soluțiile pentru continuarea lucrărilor.
În Raportul acestora se menționează: „În ceea ce privește fundațiunile, din cauză că nu se cunoaște natura terenului și adâncimea de fundare, lucru ce nu s-ar fi putut determina nici prin sondaje obișnuite din cauza marii variațiuni a terenului pe întinderea clădirii, ele au trebuit coborâte până la 17 m adâncime sub nivelul terenului, în loc de maxim 5,60 m prevăzuți în deviz. Modul cum s-au executat fundațiile întrecând astfel cu totul prevederile contractului, s-au recurs la un arbitraj pentru limpezirea diferendului relativ la această chestiune.“. „În ceea ce privește detaliile de construire, din dosar nu se vede că s-ar fi dat detalii de execuție care sunt necesare pentru unele părți, deși planurile sunt complete“. „din cauza neaprobării la timp a planurilor prezentate de antrepriză, conform obligațiilor contractului pentru planșeele de beton armat au realizat întârzieri și neajunsuri“.
Concluzia specialiștilor a fost că întârzierea și oprirea lucrărilor nu pot fi imputate antreprizei, că este în favoarea comunei să ajungă la o înțelegere cu Ing. Vasilescu pentru continuarea lucrărilor, și a impus Primăriei să predea antreprizei „detaliile de construcțiune necesare pentru terminarea fără întrerupere a construirii clădirii până la sfârșitul anului 1913“.